luni, 15 septembrie 2014

Prima zi de scoala

La ziua asta m-am tot gandit. Orice parinte se gandeste la ea cu emotie. Am indraznit sa ma gandesc tot la asta si dupa ce am primit diagnosticul. Gandeam asa: ne-au mai ramas 4 ani pana la inceperea scolii. Trebuie sa facem totul, Doamne Ajuta! Si cred ca a ajutat mai mult El decat am putut noi sa facem. Astazi mi-am adus aminte de toti oamenii care ne-au iesit in cale si care au pus ceva din sufletul lor in David.



Scoala din Gilau e bine organizata. Copiii de clasele 0-4 invata la "scoala veche", asa cum ii zice numele a fost prima cladire ce a servit drept scoala in Gilau. Acum de-abia poate cuprinde scoala primara. Chiar daca e "veche", nu va speriati; salile de clasa , cel putin la pregatitoare, sunt impecabile, proaspat , zugravite, cu geamuri termopan care se izoleze bine, cu parchet si mobilier noi. Incalzirea se face prin centrala, teracotele au ramas ca decor, am impresia.

Asadar avem o cladire si o curte ocupata doar de scolari mici. Intre orele 8-12 poarta este inchisa. 
Am fost primii in clasa, nu ne-am mai dus la "scoala noua" la serbare, ci am preferat sa mergem direct la clasa. David si-a cunoscut doamna invatatoare ( nu a mai ajuns in clasa domnului invatator), dar sunt sigura ca se vor intelege bine. Este in clasa pregatitoare C (sistemul s-a pastrat: A, B, C) la "Liceul Teoretic Gelu Voievod" din Gilau.


David a raspuns: "prezent" cand si-a auzit numele strigat de D-na invatatoare ( desi mie imi parea absent si cam preocupat de copii). Cu toate astea, era concentrat la ce se intampla in jurul lui.


Este greu de explicat ce inseamna ziua aceasta pentru parinti ca noi. Sa ai un copil  care sa poate merge in scoala de masa fara insotitor este visul oricarui parinte de copil autist.

Insa toata lupta pentru David a insemnat o alergatura continua si o organizare fara cusur din partea familiei

Ca parinte n-ai nici o scuza sa nu te bati si sa nu faci ce e mai bine pentru copilul tau. Noi asta am facut, cat am putut. Fiecare dintre noi doi, cele doua jumatati ale lui David, am incercat atat cat ne-au tinut puterile sa muncim pentru el. Iar daca al lui tata s-a ocupat de el acasa, eu am muncit in afara. Si am redus la minimum toate cheltuielile ce ne priveau pe noi parintii pentru a investi cat mai mult in David - cu tot ce a insemnat asta: terapie, transportul pana in oras, jocuri, carti, jucarii.

E greu ca mama sa ajungi la aproape 7 seara acasa. Serile sunt scurte mai ales daca vrei sa mai lucrezi ceva alaturi de copil.  Iar daca vrei sa te simti si gospodina;  sa speli, cureti, gatesti, sa organizezi casa; atunci e cu atat mai greu. Dar nimic nu merita mai mult pe lumea asta decat sa faci lucruri pentru cei dragi.


Speram intr-un an scolar frumos in care David sa infloreasca si mai mult.




Un comentariu:

  1. Asa sa fie! Bravo si la cat mai multe reusite de acum încolo. Veronica Guzun

    RăspundețiȘtergere