Nu m-a deranjat niciodata mormanul de jucarii pe care David il facea in fiecare zi, doar faptul ca nu reuseam nicicum sa-l convingem sa le stranga ma intriga. Pe vremea aceea intre 1-5 si 2,5 ani avea toate jucariile intr-o vanita; in fiecare zi le rasturna dar nu se juca propriuzis cu ele.
Le strica, le punea in gurita iar noi credeam ca e din cauza dintilor. Evident ca a terminat cu dintii de lapte si continua sa aiba aceleasi obiceiuri.
Pe la 2 ani jumate se intampla asta:
Iar cand a facut asta la aceeasi varsta :
tati a spus ca are un copil genial iar eu i-am spus ca are un copil autist, S-a suparat tati, era cam subiectiv in privinta lui David. Apoi am citit amandoi despre autism si am ajuns la concluzia : "no way, cum sa fie autist? Doar arata acum cateva luni cu degetul si la un moment dat a si mancat singur cu lingurita"
Nu stiam pe atunci ca altenantele acestea de
"a facut" si "
nu mai face", i sunt de fapt semne ale autismului. Si in plus
David avea contact vizual sau asa ni se parea noua.
Jocul inadecvat cu pietre: statea in fundic le tot strangea in mana, le masura preocupat iar la un moment dat se supara teribil, maraia si le imprastia cu picioarele cu violenta. La fel facea cu jucariile cand se enerva. Apoi jocul a "evoluat" isi umplea gura de pietre sau mai rau isi baga in nas pietre lungi subtiri si cam taioase. Iar apoi venea hohotind de ras sa i le scoatem.
Copilul autist se pune in pericol de mii de ori si numai vigilenta parintilor si paza Celui de Sus il feresc de accidente grave. Desi avea vreo 2 ani si 10 luni nu intelegea ca e o joaca periculoasa.
Iar la 3 ani cand autismul s-a instalat plenar au inceput manifestari tipice in
jocul stereotip cu insirat de plusuri sau de legume.