Scoala
David e in clasa intai si ii place extrem de mult la scoala. Imi amintesc ca mie imi placea sa invat, dar uram scoala din cauza invatatoarei mele. Tovarasa mea, cotata drept bun pedagog, facea carte cu noi impunand disciplina cu rigla de lemn. Nu, nu m-a lovit niciodata, dar era suficient sa-i vad pe ai mei colegi pedepsiti sau sa o aud tipand ca sa fiu foarte speriata. Asa se facea educatie atunci. Lucrurile s-au schimbat mult in bine pentru copiii nostri.
David e un elev fericit . In fiecare zi lucram cate ceva impreuna pentru ca are deja teme de casa. Ii place sa scrie, chiar daca de multe ori se mai opreste, se mai joaca cu guma de sters, cu creioanele. Il incurajez mereu sa mai faca un rand sau doua. Ma intreaba:
-Crezi ca Doamna o sa se bucure?
-Cu siguranta, ii spun.
Si-atunci mai face un rand, doua, trei. Cat mai multe si mai frumoase.
Doamna este persoana lui de referinta si datorita dansei merge cu atata drag la scoala. Ceea ce toti parintii ar trebui sa inteleaga este ca invatatorii si parintii trebuie sa fie parteneri in procesul educational, chiar si atunci cand este vorba despre copiii tipici.
Cand ai un copil special, e o binecuvantare sa poti colabora cu scoala si cu invatatorul. Asa e scoala de la Gilau. Nu stiu cum se face, probabil ca nu intamplator ne-am mutat aici. David nu e primul copil special integrat in aceasta scoala si multe cadrele didactice de aici au lucrat la "castel". In Castelul din Gilau a functionat pana in anul 2000 o "scoala ajutatoare". Inutil sa va spun ca oamenii de aici nu sunt descurajati de cuvinte precum "autism" sau "sindrom Down". Sunt doar niste cuvinte. Ei educa copii si ii invata carte indiferent de mediul social sau de felul lor de a fi.
Cu astfel de oameni in sistem, poate ca invatamantul romanesc mai are sanse de a se reforma, in ciuda programelor incarcate si a lucrurilor perfect inutile pe care trebuie sa le invete copiii nostri. Sper doar ca numarul dascalilor de acest fel sa creasca.
Toamna
Partea proasta este ca pe David toamna il da peste cap. Insomniac de felul lui, nevoit sa munceasca asa cum fac toti copiii de clasa intai, are momente dupa-amiaza cand nu ne mai intelegem cu el, in care stereotipiile si autostimularile predomina.
-David, grabeste-te ca intarziem, bea-ti ceaiul.
-Dar stai, vine raspunsul, tu nu sti cand o sa-mi beau ceaiul?
sau
dupa ce a primit orarul provizoriu, educatia fizica era materie care isi tot schimba locul in orar. Asa ca in loc sa plece in echipament sportiv la scoala, mergea imbracat in camasa si blugi. Ca de unde sa stiu eu, parintele, ca se muta ora de educatie fizica tocmai in acea zi?
Suparat, imi zicea la amiaza:
-Tu de ce n-ai stiut ca am azi educatie fizica ?
Ii explic, dar parca ii tot ploua si ii ninge.
Cred ca cea mai enervanta e faza asta cu:" tu de ce n-ai stiut?", mie imi arata inca toleranta scazuta la frustrare si dorinta lui ca lucrurile sa se intample dupa orar, asa cum se asteapta el, fara surprize in program. Iar alteori se obrazniceste de-a dreptul prin tonul pe care-l foloseste sau modul in care ni se adreseaza. Iar intrebarea asta stereotipa trebuie inabusita din fasa, altfel e de asteptat ca nici dupa o ora sa nu fi terminat cu "tu de ce n-ai stiut?" si sa intre intr-o stare din care nu mai poate iesi.
Au inceput sa se adune cam multe.
Asa ca zilnic trebuie avut grija ca sa nu:
David e in clasa intai si ii place extrem de mult la scoala. Imi amintesc ca mie imi placea sa invat, dar uram scoala din cauza invatatoarei mele. Tovarasa mea, cotata drept bun pedagog, facea carte cu noi impunand disciplina cu rigla de lemn. Nu, nu m-a lovit niciodata, dar era suficient sa-i vad pe ai mei colegi pedepsiti sau sa o aud tipand ca sa fiu foarte speriata. Asa se facea educatie atunci. Lucrurile s-au schimbat mult in bine pentru copiii nostri.
David e un elev fericit . In fiecare zi lucram cate ceva impreuna pentru ca are deja teme de casa. Ii place sa scrie, chiar daca de multe ori se mai opreste, se mai joaca cu guma de sters, cu creioanele. Il incurajez mereu sa mai faca un rand sau doua. Ma intreaba:
-Crezi ca Doamna o sa se bucure?
-Cu siguranta, ii spun.
Si-atunci mai face un rand, doua, trei. Cat mai multe si mai frumoase.
Doamna este persoana lui de referinta si datorita dansei merge cu atata drag la scoala. Ceea ce toti parintii ar trebui sa inteleaga este ca invatatorii si parintii trebuie sa fie parteneri in procesul educational, chiar si atunci cand este vorba despre copiii tipici.
Cand ai un copil special, e o binecuvantare sa poti colabora cu scoala si cu invatatorul. Asa e scoala de la Gilau. Nu stiu cum se face, probabil ca nu intamplator ne-am mutat aici. David nu e primul copil special integrat in aceasta scoala si multe cadrele didactice de aici au lucrat la "castel". In Castelul din Gilau a functionat pana in anul 2000 o "scoala ajutatoare". Inutil sa va spun ca oamenii de aici nu sunt descurajati de cuvinte precum "autism" sau "sindrom Down". Sunt doar niste cuvinte. Ei educa copii si ii invata carte indiferent de mediul social sau de felul lor de a fi.
Cu astfel de oameni in sistem, poate ca invatamantul romanesc mai are sanse de a se reforma, in ciuda programelor incarcate si a lucrurilor perfect inutile pe care trebuie sa le invete copiii nostri. Sper doar ca numarul dascalilor de acest fel sa creasca.
Toamna
Partea proasta este ca pe David toamna il da peste cap. Insomniac de felul lui, nevoit sa munceasca asa cum fac toti copiii de clasa intai, are momente dupa-amiaza cand nu ne mai intelegem cu el, in care stereotipiile si autostimularile predomina.
-David, grabeste-te ca intarziem, bea-ti ceaiul.
-Dar stai, vine raspunsul, tu nu sti cand o sa-mi beau ceaiul?
sau
dupa ce a primit orarul provizoriu, educatia fizica era materie care isi tot schimba locul in orar. Asa ca in loc sa plece in echipament sportiv la scoala, mergea imbracat in camasa si blugi. Ca de unde sa stiu eu, parintele, ca se muta ora de educatie fizica tocmai in acea zi?
Suparat, imi zicea la amiaza:
-Tu de ce n-ai stiut ca am azi educatie fizica ?
Ii explic, dar parca ii tot ploua si ii ninge.
Cred ca cea mai enervanta e faza asta cu:" tu de ce n-ai stiut?", mie imi arata inca toleranta scazuta la frustrare si dorinta lui ca lucrurile sa se intample dupa orar, asa cum se asteapta el, fara surprize in program. Iar alteori se obrazniceste de-a dreptul prin tonul pe care-l foloseste sau modul in care ni se adreseaza. Iar intrebarea asta stereotipa trebuie inabusita din fasa, altfel e de asteptat ca nici dupa o ora sa nu fi terminat cu "tu de ce n-ai stiut?" si sa intre intr-o stare din care nu mai poate iesi.
Au inceput sa se adune cam multe.
Asa ca zilnic trebuie avut grija ca sa nu:
- topaie prin casa tinand vreun obiect in mana;
- sa nu fredoneze aceeasi piesa stupida auzita intr-un joc de pe tableta;
- sa nu adulmece lucruri-de vreo doua saptamani miroase lucruri si imi spune daca ii place sau nu mirosul;
- sa nu-si piarda vreme cand isi face tema pentru ca in mod normal are un ritm de lucru bun. Am constatat ca in zilele cu karate e mai motivat sa termine mai repede cu temele de casa. Ce bine ca are karate de 3 ori pe saptamana;
- sa nu repete aceeasi actiune, deja infaptuita de adult: eu ii inchid fermoarul, el se enerveaza si il deschide din nou, doar ca sa faca el actiunea sau sting eu lumina, el o aprinde si o stinge din nou.
Stiu ca datoram mult meteosensibilitatii acest comportament din ultima vreme. Este in plus si un copil emotiv, fapt ce iarasi, nu ajuta prea mult. Cred ca nu-si da seama inca la varsta asta cum s-ar putea controla mai bine, dar probabil ca in timp o va face din ce in ce mai bine. Daca nu, va trece drept un adult tafnos. Nu-mi doresc asta.
Si totusi ma bucur ca are parte de activitate niste ore bune pe zi. Scoala ajuta, colectivitatea ajuta. Sportul il va ajuta cu siguranta.
M-am linistit. Nu ma gandesc ca nu va reusi. Nu mai am emotii. Ma bucur ca a ajuns aici, E un copil puternic, nu este constient deocamdata de forta pe care o are. Aici e rolul nostru de parinti, sa-l facem constient de forta, puterea si inteligenta lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu