Vesti noi

miercuri, 25 decembrie 2013

Autism si sansa. Despre Craciun

M-am gandit mult la sansele de integrare sociala si de echilibru emotional  pe care le are un copil cu autism moderat fata de cele ale unui copil tipic care creste intr-o familie dezorganizata in care certurile si scandalurile fac regula. Si mai indeaproape, m-am gandit la sansele pe care eu le-am avut eu, copil fiind si sansele pe care  ma straduiesc sa i le ofer lui David.

Mai jos sunt parintii mei cu mine in brate, in Ajun de Craciun, 1980. Implineam un an.



Am foarte putine poze cu ei, in general am mai multe cu mama care era prezenta la serbari de final de an cand eu eram premianta. Tata a fost marele absent din viata mea. Absent si pentru ca lipsea mult de acasa, absent si pentru ca alcoolul nu lasa pe nimeni sa fie de fapt prezent in viata familiei. Iar certurile si scandalurile agravau totul.

Am crescut ca un copil hiper-sensibil, extrem de putin socializat, cu o singura preocupare: invatatura. Mai rau decat asta a fost dezechilibrul sufletesc, vulnerabilitatea si nevoia de afectiune. Iar astea capata dimensiuni cosmice in adolescenta atragand dupa sine sute de greseli. Pentru ca realmente, nu-ti dai seama cat de mult valorezi si cat de mult meriti ca persoana. Ca oricine altcineva, de fapt...

Nu-mi aduc aminte  ca parintii sa ma fi invatat, sa-mi fi impartasit ceva din experienta lor de viata, tin minte ca prima poveste despre moarte mi-a spus-o un bunic din vecini. Si multe, multe altele le-am invatat de la altii, in special de sora mea care, adolescenta si tanar adult  la vremea aceea, m-a ferit de multe rele.

Insa nevoia neimplinita de afectiune pe care nu o primesti in copilarie isi arata ghearele mai tarziu.

De Craciun imi amintesc cu groaza desi sunt nascuta in Ajun. Si ar fi trebuit sa fie dublu motiv de bucurie pentru parinti cu copil nascut in Ajun de mare sarbatoare. Cred ca de doua ori a fost liniste la noi in casa, in 20 de ani cat am stat pe acasa: fara scandal, fara injuraturi, fara amenintari de moarte.
Si dupa ce am plecatde acasa, ani de-a randul am simtit un gol imens in suflet cu fiecare Craciun care se apropia. Abia cand am avut propria familie am inceput sa astept Craciunul cu drag.

Pentru ca am fost un om fara radacini si a trebuit sa mi le fac. Si a trebuit sa reusesc singura, n-as fi suportat compromisul de a reusi prin altcineva.

Iar familia mea si ceea ce am construit impreuna m-au vindecat iar acum pot sa  ii ofer constient si deplin fiului meu, sanse pe care eu nu le-am avut. Impreuna, noi parintii,  ii oferim liniste si dragoste. Si desi, aparent, pornit in viata cu mai putine sanse decat am avut eu, el are oportunitatea a deveni un adult echilibrat datorita mediului in care traieste. Vreau sa stie ca suntem  alaturi de el, ca e liber sa zboare cand e pregatit, ca fericirea nu depinde de bani si ca dragostea nu e paravan de vreme rea. 



Tatal meu nu mai este. David il vede in poze si stie ca e bunicul care s-a dus la Doamne-Doamne. Mama mai este si nu mai este. Mama era legatura mea cu trecutul, memoria ei mi-ar fi servit mie, mi-ar fi dat poate radacini.
 Imi aduc aminte de multe pe care as fi vrut sa le invat de la ea, inclusiv in bucatarie. Doar ca ea si-a pierdut interesul de-a lungul timpul pentru tot ce inseamna gospodarie, pentru familia ei si pentru persoana ei. Aveam sa aflu multi ani mai tarziu ca de fapt incepuse sa-si piarda memoria.

Dar eu intotdeauna voi face ciorba de perisoare de Anul Nou si raciturile de Sf. Ion asa cum facea ea. Dar nu cred ca voi reusi vreodata sa fac un cozonac la fel de bun...

Despremama mea, adica Buni, David stie ca trebuie sa fie selectiv cu ceea ce ii spune ea, ca nu trebuie sa nu-si duca jucariile aproape de ea pentru ca e posibil ca ele sa sfarseasca la gunoi si nici sa lase vreo punga de bomboane prin preajma ei ca vor disparea cu toatele  :D
 Dar mai presus de toate stie ca e Buni al lui care il iubeste. Si poate asa, David isi va pretui si parintii cand ei vor fi batrani si neputinciosi si cu mintea in alte zari. Iar David este pentru mama mea singura legatura cu prezentul si singurul fapt ce prezinta importanta.

 David se bucura acum deplin de fiecare Craciun. Acum doi ani mi-a facut cea mai mare bucurie spunand prima lui propozitie: "nu cade ponu" despre bradul de Craciun pe care tatal lui il ancora sa nu-l traga copilul pe el.  Craciun dupa Craciun, David e tot mai destept si mai bun.

A fost si la colindat aseara la "nenea vecinul" iar Mosul a profitat de ocazie ca sa-i lase cadourile sub brad.


Cand a revenit, nu mai avea rabdare, a trebuit sa-l ajut sa-si dea jos hainuta in timp ce el incepuse deja sa despacheteze.


A descoperit cu bucurie fiecare pachet.



Sa cresti un copil, nu e usor. Sa cresti unul "altfel" cu atat mai putin. Trebuie sa fii puternic, adaptabil si optimist pana la cer si inapoi. Trebuie sa-i oferi modele demne de urmat, sa-i arati calea cea mai buna cu blandete iar asta e cel mai dificil dintre toate. 

Si asta am cautat si eu toata viata: un model de familie in care se rade, in care parintii /adultii nu se cearta, in care alcoolul nu e un mod de viata si in care fericirea nu depinde de lucruri materiale. 

33 de ani mai tarziu de la poza alb-negru iata-ne mama si fiu!


Sa aveti Sarbatori cu pace si intelegere!








Un comentariu: