Vesti noi

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Despre dragoste si autism

Ce i-am facut lui David?

Greu de zis si de explicat in cuvinte... Manuale de ABA am tot citit si m-am ingrozit de multe ori de rigiditatea programelor. Povestind cu sotul meu, al carui timp este dedicat in  intregime lui David si lui Buni, am ajuns la concluzia ca nu aveam sa ne supunem copilul la zdrobirea intregii personalitati. Pentru ca programele ABA urmate ca la carte, asta sunt, dupa umila mea parere.

Si in ceea ce ne priveste, cred ca bine am facut.

Ce i-am facut lui David, asadar?

L-am iubit! 
 


L-am pus in centrul vietii noastre si l-am facut preocuparea principala. Totul se intampla cu David si pentru David. Si de multe ori ne-am dus noi inspre el in loc sa actionam impotriva lui si a vointei lui. Si dupa ce la inceput, am incercat sa angajam un terapeut in privat si l-am nefericit profund ( urla cand recunostea traseul Manastur -centru); l-am dus doar in locul care il facea sa rada in hohote cand recunostea traseul ( Grigorescu- Taietura Turcului, Gara) la Gradinita Malteza.

Si ii multumesc sotului meu pentru asta, el a fost cel care a avut mereu taria si intelepciunea de a-l "citi" pe David cel non-verbal si sa spuna: "pana aici, nu mai mergem acolo!"

Si s-a dovedit ca avea dreptate...

Aproape de varsta de 3 ani dar si dupa diagnostic David era auto-agresiv. Si  avea un prag scazut al tolerantei la frustrare. Asa ca auzind un "nu" se lovea cu capul de ce apuca, de patut, de podea sau mai grav, isi lua avant de la distanta si alergand se izbea cat il tineau puterile de usa metalica, o data de doua ori...asta pana reuseam sa il indepartam. Iar el continua sa dea din cap lovindu-ne pe noi.
Instinctiv, eu il luam si il strangeam in brate cat puteam, imobilizat cu dragoste, daca se poate spune asa, pana cand obosea si se linistea. El plangea, plangeam si eu pe infundate, e o experienta terifianta, va marturisesc. Sa-ti vezi copilul la varsta inocentei facandu-si rau....

Diagnosticul a coincis cu momentul in care ne-am decis sa indepartam niste gratii la patutul lui pentru ca David sa se poata da jos singur. David a ales altceva: sa doarma cu mine. Si cred ca ceea ce se numeste co-sleeping e perfect pentru toti copiii inca de la inceputul vietii lor pana in momentul in care sunt ei pregatiti pentru independenta.

Pentru David e important cu atat mai mult cu cat e insomniac. Iar noaptea daca ma ridic din pat, ma cauta prin somn. Cred ca are nevoie de prezenta mea reconfortanta atunci cand doarme si ca asta il ajuta emotional. Iar cand eu sunt plecata in delegatii, doarme la fel de bine langa tati.

Astazi, cu mintea de acum si dupa tot ce-am trait alaturi de David, as face alte alegeri: co-sleeping versus patut, nevaccinare versus vaccinare. Cresterea si educarea unui prim copil te invata mult mai multe decat zece carti despre acest subiect.

Si desi am adoptat principii ABA si incercam sa fim cat se poate de consecventi dar si traditionali in educatia lui David, am avut recent o mica revelatie, si anume ca ceea ce facem noi s-ar numi terapia SON-RISE o terapie adecvata pentru copiii cu autism care in SUA se aplica de ceva vreme.

La noi, nu sau nu inca. Asta inseamna ca parintii preiau conducerea si devin prin dragoste cei mai buni terapeuti pentru copiii lor. Cu siguranta ca e nevoie si de terapeuti dar daca? Daca ceea ce am facut noi pentru David este de fapt o forma de terapie?

La trei ani dupa diagnostic si chiar mai devreme, multi au inceput sa ma intrebe daca diagnosticul a fost corect pentru David. Da, a fost, semnele autismului erau acolo: contact vizual intermitent, auto-stimulari, imposibilitatea comunicarii, retard sever  pe toate ariile: cognitiv, autoservire, limbaj si motricitate ( cea fina in special) etc

Semnele erau asa de vizibile incat la Clinica De Psihiatrie din Cluj ne-au spus de cum l-au vazut ca e chiar un autism sever. Ne-am dus apoi la un alt mare specialist neuro-psihiatru infantil care ne-a confirmat ca David are o problema si ca tine de noi sa o acceptam si sa o gestionam. Marele specialist m-a incantat pana la a 2-a vizita cand ne-a sugerat ca ar trebui sa-i dam lui David haloperidol ca altfel nu vom reusi sa facem nimic din el.  Marea greseala a specialistilor romani e asta: confunda autismul cu o boala psihica si copiii autisti cu niste monstruleti agitati si pusi pe rele. Si nu, nu i-am dat astfel de droguri copilului nostru.

Am preferat dragostea.

Dragostea ar putea fi raspunsul dar numai daca intelegem prin ea si o atitudine terapeutica adecvata adica dragoste pusa in fapte: principii de educatie solide, consecventa, stimularea adecvata a copilului ( se intelege ca trebuie sa fiti pregatiti sa gestionati orice situatie si orice stres).

Credinta si curaj asadar! Sa cresti copii nu e usor, cu atat mai mult pe cei atipici. Iar drumul din autism inspre lumea noastra are batalii grele si infrangeri pe masura. Va ridicati si mergeti mai departe.

Iar eu si Gyuri, pe care cu dragoste il numesc "al meu", asta facem: mergem inainte cu si pentru copilul si familia noastra!



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu